luni, 11 ianuarie 2010

Vernisajul din astă seară al Alecsandrei

Cred că a fost minunat vernisajul expoziţiei Alecsandrei. Şi asta i s-a datorat în totalitate. Am fost cât pe ce să-i stric seara. Vorbisem de dimineaţă de ecranul pentru proiecţie. Trebuia ca un nene de la Ateneu să-l pună în hol. Cineva a uitat. Ori nenea cu ordinul, ori nenea cu rezolvarea lui. Cu videoproiectorul rezolvasem, dar, în ultima clipă, am rămas fără laptop. Am zis că renunţ. La sală, când i-am spus, mai că nu i-au sărit lacrimile din ochi. A pus mâna pe telefon şi a sunat. Ce înseamnă, Prieteni, să ai 16 ani şi o droaie de colegi. În 15 minute au venit cu ecran, videoproiector şi laptop. Când am terminat ce aveam de spus amândoi a venit şi tata cu boxele. Aşa totul a ieşit extraordinar. Proiecţiile de diaporame, pe care nu le ştiam, au fost şi ele bine primite de public. La fel şi expoziţia. Peste 50 dintre colegii şi profesorii Alecsandrei au fost alături de noi. Le mulţumesc. La fel şi Lavanei, Iuliei mari, lui Ionel Onofraş, Adrian Cuba, Bogdan Onofrei, Ştefan Vrănescu şi tuturor celor mari care şi-au rupt din timpul lor preţios pentru a participa la prima expoziţie personală a unui viitor mare Fotograf.
Mulţumesc şi conducerii Ateneului Tătăraşi care ne-a pus la dispoziţie spaţiul de expunere. Vor urma multe alte expoziţii minunate!...

6 comentarii:

Sandra Raluca spunea...

Adevarat, a fost o seara plina de peripetii, dar totul a sfarsit cu bine. Sper ca va placut tuturor, si la mai multe vernisaje. Multumesc tuturor care ati venit a fost o onoare pentru mine.
Alecsandra.

Radu spunea...

Felicitari Alecsandra!
Imi pare rau ca nu am putut ajunge la vernisaj! Frumoase fotografii!

Anonim spunea...

Seara magica a fost seara aceasta.
Afara intuneric si-o ploaie/burnita/ninsoare incapatanandu-se a umple musai craterele din asfalt...
Inauntru.
Un soi special de lumina venind din fotografii, din cuvintele unui Ozolin caruia i se simtea emotia in glas si-a unei Alecsandre cu sufletul mai invapaiat ca parul si cu greutatea de a spune mai mult decat spuneau deja, in ramele din jur, FOTOGRAFIILE.

O lume in alb-negru mai ales, o lume de lumina si umbra, de miscare in nemiscare, o lume vazuta in detalii care scapa, peste care ochiul trece, detalii care se incapataneaza sa existe, paralel, langa noi, in coada ochiului.
Ma obsedeaza una dintre fotografii. Cea in care un baiat/barbat cu o camasa in carouri pare singura fiinta oarecum imobila intr-o masa miscatoare de corpuri, chipuri, oameni si obiecte in miscare. Omul acela pare singur in mijlocul unei multimi si pare ca-si tipa realitatea.
Realitatea paralela.
Sunt subiectiva. Sunt emotionata de ceea ce am vazut. E bine.

Si de parca expozitia n-ar fi fost de ajuns, am primit si un nesperat (sau sperat)bonus.
Diaporamele.
In care, puiul de Fotograf, dupa ce ne aruncase pe ganduri si in uimiri legate de concept art-ul etalat pe simeze si maturitatea ireala revarsata din fotografii, ne-a mai facut o bucurie/surpriza. Pentru ca ni s-a arata in haina de portretist. Atent, cu har, cu umor, cu tristete, cu suflet, cu arta. Intotdeauna cu suflet si arta.
Adaugati o coloana sonora in care Lennon ne vorbea despre oameni si ne invita sa ne imaginam, in care clopotele din Division Bell masurau cadente de lumina si umbra, ori in care Bregovici ritma tristeti multicolore.
Nu-mi ies din minte figurile de batrani si intrebarile din privirile lor.

M-am intrebat daca Alecsandra a fost fericita si Ozolin multumit. Poate ca a fost invers. Cine stie...

Ce simt eu, este ca multi oameni de acolo, cei mai multi, au avut motive in seara asta, sa fie fericiti. Si au motive sa se gandeasca la ceea ce au vazut.

La FOTOGRAFIE.

Multumesc, Alexandra.
Multumesc, Ozolin.

MM

Florian spunea...

Felicitaciones, felicitaciones!!
:)

Sandra Raluca spunea...

Multumesc din suflet pentru tot ce ati scris despre aceasta seara, ma bucur nespus ca ati fost alaturi de mine si sper ca ne vom mai intalni cu timpul.
Alecsandra.

Iulia Pascanu spunea...

Mai vreau să spun şi eu ceva: Alecsandra are prospeţimea începutului, pe care puţini dintre noi o aveam la început. Are un ochi lacom, în care îngrămădeşte o lume ciudată, de o frumuseţe stranie, în alb şi negru (bine şi rău), în absoluturi, aşa cum îi stă bine să viseze unui copil de 16 ani. Privind fotografiile Alecsandrei, mi s-au rostogolit în minte cuvintele "deschide ochii şi visează" şi mi s-a făcut poftă să deschid aparatul. Alecs, e doar inceputul. Abia aştept să văd ce-ai mai visat.