MUSIU

Musiu

Este din generaţia celor născuţi cu aparatul de fotografiat în scutece şi cu internetul în pempărşi. Ne împiedicăm mereu de el, cel mai tare (autodeclarat) fotograf, un fel de Brucan al spaţiului virtual populat de catralioane de imagini. Este Campion de necontestat la vorbe-n vânt(uri). Ştie teorie, dă lecţii de fotografie, dă verdicte. Pare că istoria pozărelii a început cu el, Musiu, şi se va termina, bineînţeles, tot cu dumnealui. Intră deseori în clinciuri, trânteşte câte un comentariu „pertinent”, apoi bagă capul în pământ, adoptând tactica struţului. După el, potopul...

Potopul, în accepţiunea lu’ Musiu, înseamnă altă fleoaşcă-de-urgenţă trântită pe acolo pe unde se întâmplă câte-o Poveste legată de meseria lui de bază (sau de suflet) FOTOGRAFIA. Dacă te uiţi peste „Opera” afişată de Musiu pe ogoarele internetului te minunezi a nepricepere: vorbele nu-i susţin Opera... Şi viţăvercea: Opera-i nu are treabă cu vorbele-i!... Încerci atunci să-l inviţi la o discuţie. Să îl lămureşti (sau să te lămurească) despre ce şi cum. Din conversaţia avută îţi dai seama că este dintre aceia care dintr-un text de 100 de cuvinte citesc doar 20. Adică 1din 5. Şi atunci cum naiba să priceapă Musiu fenomenu’ până în rărunchii lui? Totuşi acceptă să vină. La ora fixată chiar îl vezi că dă târcoale prin faţa uşii. Dar, când să intre, timiditatea-l răzgândeşte brusc. Fatalitate: Musiu face dreapta-mprejur, ca orice soldat neinstruit, şi se risipeşte din peisaj ca vânt-ul de primăvară... Ce făcuşi Prietene? Iar o lăsaşi pe Coana-Mare-Fotografia cu onoarea nereperată?

Uneori şi prea multă timiditate strică, Mon Şăr!...